Interviu cu Dumnezeu - Octavian Paler
sâmbătă, 1 septembrie 2012
miercuri, 29 august 2012
Ucigasii lui Ceausescu
Crescent, Dan
Voiculescu. Autorii loviturii de stat, l-au asasinat pe Ceausescu, pentru a
deturna Averea Diavolului in stil mafiot
Posted on 05/02/2011 by Alex Imreh
CRESCENT era o firma “off-shore”, infiintata pentru a fi scutita de taxe si
impozite inRomania, conform legilor internationale in materie,
tocmai pentru ca banii castigati de ea sa nu ajunga la buget, ci in conturile
controlate de Dan Voiculescu.
Profilat in special pe afaceri cu ciment si
alumina, Dan Voiculescu-CRESCENT a scos din Romania cantitati
gigantice din aceste materii prime, obtinand profituri calculate la cel putin
1,5 miliarde de dolari, intr-o perioada in care toata Securitatea Statului era
transformata intr-un urias mecanism de producere de bani, prin orice mijloace,
cu scopul achitarii integrale a datoriei externe a RSR, de 21 miliarde de
dolari.
Foarte multi specialisti au ajuns
dupa ’89 la o opinie comuna: Dan Voiculescu era una dintre persoanele de
incredere care alimentau conturile lui Ceausescu din bancile Elvetiei si ale
altor banci ale lumii. S-a estimat ca averea lui Ceasescu, ascunsa in aceste
conturi ultra-secrete, s-ar ridica la peste 400 de milioane de dolari.
Cifra de 400 milioane de dolari a fost
pronuntata public prima data de procurorul militar Dan Voinea, care a facut
parte din completul Tribunalului Militar Exceptional care, in 25 decembrie
1989, la Targoviste, a decis impuscarea sotilor Ceausescu:
“Procuror: Pe numele cui sunt cele 400 de milioane de
dolari din Elvetia”; Elena Ceausescu: Ce bani? ; Procuror:
400 de milioane au fost depozitate in Elvetia! ; Elena
Ceausescu: Dovada, dovada!”
Si tot conform acestor opinii, s-a tras
concluzia ca Dan Voiculescu a mostenit, dupa impuscarea sotilor Ceausescu,
“averea diavolului”. Asa se poate explica si nemaipomenita prosperitate a
afacerilor lui Dan Voiculescu, imediat dupa decembrie 1989.
In 1990, zeci de
ofiteri de securitate cu misiuni de aport valutar (AVS) s-au imbogatit,
devenind proprietarii sumelor valutare pe care le-au depus in anii
comunismului, in conturi secrete de la BRCE, deschise de Securitate pe numele
lor. Pentru ca
nimeni nu a mai revendicat sumele din conturile acestor lucratori AVS,
care in fapt alimentau conturile lui Ceausescu, a facut posibil ca fostii
securisti sa devina azi cei mai mari oameni de afaceri.Acesti bani nu au mai iesit niciodata la iveala, toate
incercarile de recuperare a lor fiind blocate din ordin politic in 1990, atunci
cand o echipa de experti canadieni de la KPMG PeatMarwick Thorne – Toronto,
angajata de Guvernul Romaniei, a ajuns la firma CRESCENT.
Tot mai multe voci spun azi
ca Dan Voiculescu a fost una dintre persoanele care a mostenit conturile lui
Ceausescu sau o parte din ele, la fel cum multi ofiteri de Securitate au avut
norocul sa ramana cu importante sume valutare in conturile personale, dupa
caderea regimului comunist. Nu
mai este azi un secret ca ofiterii Securitatii, precum si numerosi functionari
de vaza din structurile puterii de atunci, aveau fiecare misiunea sa aduca
dolari, prin orice mijloace, pentru vistieria tarii, pentru Ceausescu. Cu totii
erau inregistrati in Serviciul de Aport Valutar pentru Stat (AVS) si aveau
fiecare conturi deschise la BRCE (viitoarea BANCOREX). Acesti lucratori de
Aport Valutar aveau norma sa stranga bani, sub sanctiunea retrogradarii. Asa s-au
strans la buget sute
de milioane de dolari numai din rascumpararea a mii de evrei si etnici germani,
care au dorit sa emigreze din Romania. De aceea ne si miram continuu de gestul
lui Emil Hurezeanu, desi, financiar, ne convine.
BRCE a fost in fapt banca in care
toti cotizantii AVS au avut conturi personale. Dupa 1990, functionarii
BRCE – BANCOREX au sters urmele acestor conturi, distrugand intreaga arhiva. Securistii care aveau aceste
conturi pe numele lor s-au lansat masiv in afaceri, tocmai pentru ca banii din
aceste conturi le-au revenit. Aceasta este si una dintre explicatiile de ce un procent atat de mare de
securisti au devenit marii oameni de afaceri post-decembristi.
Filiera : Cifra
de afaceri anuala a CRESCENT, declarata de ea
insasi se ridica la 200 de milioane dolari. Surse care au incercat sa
investigheze in 1990 firma CRESCENT au lansat insa informatia ca in realitate
cifra anuala de afaceri ar fi fost de 500 milioane dolari.
CRESCENT-ul
avea ramificatii in Atena si Viena, unde avea
reprezentante oficiale. Cea mai puternica reprezentanta era insa cea de la
Bucuresti, condusa de Voiculescu, in calitate de director general. In anii ’84
– ’89, surse avizate arata ca cel care dirija la varf afacerile CRESCENT era un
anume John Edgington, care isi facea veacul la Viena.
Tot
la Viena se afla si fratele lui Nicolae
Ceausescu, Marin, seful Reprezentantei Economice a Romaniei in Austria (prin
care se derulau afaceri uriase), care a fost gasit spanzurat, in 28 decembrie
1989, la trei zile dupa impuscarea dictatorilor, in pivnita casei.Versiunea oficiala, in lipsa de alte probe, a fost sinuciderea, insa
nimeni nu a acceptat aceasta versiune. Cei care
l-au cunoscut pe Marin Ceausescu spun ca acesta l-a cautat cu
disperare, in ultimele momente ale vietii sale, pe John Edgington, dar nu a
reusit sa-l gaseasca, pentru ca acesta se daduse la fund, afland ce se intampla
in Romania. O stire a agentiei austriece APA, preluata de Rompres la 6
ianuarie 1990, anunta: “Marin
Ceausescu, fostul sef al Reprezentantei Comerciale a Romaniei in Austria,
fratele ex-dictatorului, a fost vazut, cateva ore inainte de a se sinucide, in
localitatea Eisenstadt, din Burgenland, unde se gaseste sediul firmei CRESCENT
COMMERCIAL MARITIME Ges Mbm, al carei sediu se afla la Nicosia. Locuitorii
afirma ca de fapt aceasta firma apartinea Romaniei. Firma care platea imediat
pentru produse se ocupa de importurile unor marfuri de lux occidentale, care
erau trimise cu camioane particulare spre Romania, a relevat un om de afaceri
din Eisenstadt“.
Conturile
lui Ceausescu : Dupa
evenimentele sangeroase din decembrie 1989, Puterea
aleasa in mai 1990 a initat o palida tentativa de cautare a conturilor secrete
ale Securitatii lui Nicolae Ceausescu. Pentru aceasta, la 14 august 1990, s-a
luat Hotararea de Guvern nr. 951 (publicata in M.O. nr 104 din 13.09.1990), act
care prin care s-a decis infiintarea unei Comisii Guvernamentale care sa caute
si sa recupereze conturile secrete ale Securitatii si familiei Ceausescu. Guvernul
Romaniei a considerat ca “Averea
Diavolului” poate fi gasita, crezand probabil, la acea data, ca
ea se afla in niste conturi secrete, prin banci din Elvetia, SUA sau alte
state, pe numele fostilor dictatori. S-a constituit si o Comisie Guvernamentala cu misiunea declarata: descoperirea
“Averii Diavolului”. Dintre insarcinarile acestei comisii, mentionam: - identificarea si localizarea fondurilor; - initierea procedurilor judiciare pentru recuperarea fondurilor; - investigarea, in limitele legii, a cazurilor de coruptie, abuz
si frauda, care au facut posibila deturnarea fondurilor de catre sau in
favoarea debitorilor. Primul presedinte al comisiei a fost Ion M. Anghel, trimis la nici
doua luni dupa numire, ca ambasador in Olanda. Locul sau a fost preluat de
actualul premier Mugur Isarescu, care nu se stie cand a renuntat la aceasta
calitate, pentru ca din 1992 nu s-a mai auzit nimic despre activitatea acestei
Comisii.
Pentru
atingerea obiectivelor propuse, Guvernul a angajat o firma de experti canadieni, PEAT MARWICH
THORNE, din Toronto, careia i s-a platit pentru investigatiile efectuate un onorariu
de peste 250.000 de dolari. Expertii canadieni s-au pus pe treaba si in cateva luni au ajuns cu
cercetarile in jurul societatii cipriote CRESCENT COMERCIAL MARITIME, a carei
director general al reprezentantei de la Bucuresti era Dan Voiculescu, actualul
magnat al imperiului GRIVCO.
In
imperiul GRIVCO,
abia nascut in acel an, trecusera cu arme si bagaje, in calitate de actionari
sau directorasi pe la diverse firme, o serie de fosti ofiteri ai DIE, care pana
in decembrie 1989 lucrasera la intreprinderile de comert exterior ale
Securitatii: ICE Dunarea, ICE Metalimportexport si altele. Unii
dintre ei mai erau inca activi. In
momentul in care cercetarile canadienilor au ajuns la cuibul lui Voiculescu,
investigatiile au fost fatis obstructionate. Canadienii au fost intoxicati cu fel
de fel de fel de adrese, provenite de la institutiile statului, astfel incat
Rod Stambler, reprezentantul PEAT MARWICH THORNE a declarat presei canadiene,
care a realizat un film documentar intitulat “Averea Dracului”: “La un moment dat, un moment
cheie, am constatat ca a aparut un sistem care a crescut, s-a dezvoltat si
functiona intr-un asemenea mod, incat sa nu poata fi identificat ca beneficiar
al profiturilor. Fara indoiala ca era de la cel mai inalt nivel din interiorul Romaniei…“
Canadienii
au trimis si un raport Ministerului Justitiei, cu
rezultatul cercetarilor lor, la data de 29.06.1990, semnat de Robert Lindquist
si Edward Belobaba, in care au subliniat piedicile care li se pun la tot pasul. Comisia
Guvernamentala a comunicat imediat firmei PEAT
MARWICH THORNE: “Dezvaluirea
continutului raportului pe care l-ati trimis ministrului Justitiei sau alte
informatii legate de acesta ar putea prejudicia ancheta desfasurata de Comisia
Guvernamentala si ar putea antrena responsabilitatea ruperii acestui contract”
Postul
national canadian CBC a anuntat in 6 octombrie 1991
ca va difuza peste doua zile documentarul “Averea Dracului”. Surpriza: Guvernul
Roman a actionat imediat in judecata postul CBC, pentru a interzice difuzarea documentarului. Procesul
s-a judecatla
30 octombrie 1991, iar verdictul a fost firesc: interdictia de difuzare ceruta
de Guvernul Romaniei a fost ridicata, astfel ca pe 5 octombrie filmul a fost
vizionat de telespectatorii canadieni. In mod las, Guvernul Romaniei a negat
ulterior ca ar fi fost initiatorul procesului.
PEAT
MARWICH THORNE a fost impiedicata sa aiba
acces la documentele din BRCE, de la SRI sau diverse ministere, invocandu-se
secretul bancar si cel de stat. Prin astfel de metode, Guvernul Roman si Comisia lui Isarescu i-au
trimis la plimbare pe canadieni, fara sa se fi recuperat un singur dolar din
averea “mult cautata”. In realitate, gestul politic de inmormantare a afacerii a avut la
baza descoperirea unui adevar: banii cautati se aflau sub controlul unor fosti
ofiteri de Securitate sau din DIE, iar deconspirarea acestora ar fi bulversat
structurile serviciilor interne de informatii. Aceste
fonduri,
provenite in majoritate din depozitele constituite la BRCE in anii
comunismului, de cei din DSS si DIE, se regasesc azi in firmele private ale
securistilor care “au reusit in afaceri” dupa 1989.
Din
februarie 1992 s-a constituit si o comisie
senatoriala pentru gasirea “Averii diavolului”, condusa de senatorul PDSR
Dragos Luchian. Reluata din punctul unde a fost abandonata de Comisia
Guvernamentala, investigatia noii comisii a vizat verificarea conturilor din
BRCE, scop pentru care s-a desemnat o echipa de sapte experti din Ministerul
Finantelor, care insa s-au apucat de treaba si nu au mai terminat-o niciodata.
Arhiva
BRCE a fost distrusa intre timp si peste 2
miliarde de dolari, cat se aflau in visteria BRCE, au disparut in mod
misterios. Un
control al Curtii de Conturi a Romaniei, efectuat la BRCE in 1996 (primul de
acest gen din 1996), concluziona:
- nu s-a putut stabili pe baza de documente modul de gestionare a
Fondului valutar centralizat al statului, deoarece fondul a fost desfiintat
nelegal si nejustificat de catre BRCE in ianuarie 1990. La data desfiintarii,
fondul insuma 1,106 miliarde de dolari;
- in 1991, BRCE a deschis pe numele BNR un cont numit “BNR – Fond
de stat valutar”, in care, prin patru operatiuni, a inregistrat plati fara
documente justificative de 906 milioane de dolari, facand datoare in acest fel
BNR, in numele statului, cu suma mentionata, pe motiv ca ar fi achitat la
extern datorii ale statului;
Expertii
canadieni au stabilit, in momentul cand
au batut la poarta CRESCENT a lui Dan Voiculescu, ca aceasta companie a avut la
BRCE un cont necomercial, nr 47.11.285.350-2, si un altul la sucursala din
Bucuresti a SOCIETE GENERALE, nr. 020221. Contul de la BRCE al CRESCENT era
manevrat de Rodica Vlaicu, de la Departamentul Economic.
Depistarea
averilor acumulate de firma CRESCENT, din
afacerile purtate cu firmele Securitatii (ICE Dunarea, ICE Metalimportexport,
ICE Vitrocim, Danubiana etc), estimate neoficial la circa 1,5 miliarde de
dolari, se pot afla foarte lesne, daca institutiile abilitate i-ar lua la
intrebari pe martorii afacerilor lui Dan Voiculescu, in majoritate ofiteri DIE
sau de Securitate, ori colaboratori ai acestor institutii nu demult apuse.
Printre
acestia: - Vasile Voloseniuc, fost presedinte BRCE; - Gheorghe Crainicean, fost vicepresedinte BRCE, azi
actionar si administrator la firmele lui Dan Voiculescu; - Mihai Lazar, fost functionar la ICE Dunarea, azi
actionar si administrator al firmelor lui Voiculescu; - Rodica Vlaicu, fosta functionara la BRCE, care
administra direct contul CRESCENT; - Nas Leon,
fostul sef al Gospodariei CC al PCR, cel care inventaria fondurile secrete ale
Securitatii si ii raporta regulat lui Ceausescu cuantumul sumelor; - Dan Pascariu, fost vicepresedinte pentru operatiuni
internationale la BRCE; -col
Gheorghe Badita, fost sef la ICE Dunarea; - col Constantin Gavril, fost sef la ICE Dunarea; - gen Aristotel Stamatoiu, fost sef la ICE Dunarea; - Ion Presura, fost director adjunct la ICE Dunarea; - Nicolae Patrubani, fost contabil sef la ICE Dunarea.
Unul
dintre cei mai avizati martori ai averilor facute cot la cot
cu Securitatea de catre Dan Voiculescu – CRESCENT este lt. col. Anghelache
Constantin (fost sef la Clubul Rapid). In 23 decembrie 1989, postul de radio “Europa Libera” a dat publicitatii un numar de
cont, divulgat de ofiterul Liviu Turcu, refugiat in SUA, cont folosit de
familia Ceausescu pentru operatiunile valutare facute in anii comunismului. “Contul, deschis la BRCE, a
avut nr. 4721.427.300.2”, a continuat mesajul Europei Libere, “este un cont folosit de
familia Ceausescu, pentru operatiunile valutare. Numele responsabilului cu
actiuni valutare este lt. col. Anghelache Constantin, cu atributii importante
in Ministerul Comertului Exterior, in Ministerul de Externe si BRCE. Acest
lt.col. Anghelache Constantin este un martor important si trebuie facut totul
sa fie pastrat pentru a sti ce stie“.
“Retineti-l
pe Dan Voiculescu!” Firma de contabilitate juridica PEAT MARWICK THORNE din Toronto
si firma de avocatura GOWLING, STRATHY & HENDERSON au fost angajate, la
data de 12 martie 1990, de catre Ministerul Justitiei, in numele Guvernului
Romaniei, sa depisteze conturile secrete ale Securitatii si ale familiei
Ceausescu, in care se banuia ca se afla peste 400 milioane de dolari.
Cercetarile
detectivilor canadieni s-au blocat, asa cum am mai
spus, la firma CRESCENT si la personajul ei cheie, Dan Voiculescu. In data de 8
mai 1990, canadienii au efectuat un raport, in care au subliniat ca au
documente care atesta ca firma CRESCENT a fost a lui Nicolae Ceausescu si au
propus o serie de masuri juridice, menite sa depisteze toate conturile manuite
de Dan Voiculescu, de la bancile din strainatate si din tara.
Cand
ancheta PMT a ajuns la acest punct,
Guvernul lui Iliescu nu a mai platit nici un dolar, blocand investigatiile la
toate nivelele. Nimeni nu a avut acces la documentele oficiale ale serviciilor
secrete romanesti sau la BRCE. Justitia lui Iliescu nu a miscat nici un deget
pentru a soma, printr-o hotarare judecatoreasca, bancile straine unde CRESCENT
avea o sumedenie de conturi valutare, cu toate ca unele banci din Elvetia au
confirmat oficial existenta unor conturi ale lui Ceausescu. Dan
Voiculescu a devenit intangibil si nimeni nu l-a mai deranjat
cu asemenea probleme pana in ziua de azi, cand stapaneste o incredibila avere.
Prezentam
in continuare masurile de recuperare a banilor CRESCENT, propuse de PMT prin “PROIECT
13 CRESCENT”, care au culminat cu dispozitia: “RETINETI-L PE DAN VOICULESCU!”.
Insa nimeni nu l-a retinut sau arestat.
Autorii
loviturii de stat, cei care l-au asasinat practic pe Ceausescu, au musamalizat
toate cercetarile canadienilor, iar banii furati poporului roman au fost deturnati
in stil mafiot, ajungand in conturile unor personaje de prim rang ale regimului
Iliescu-Nastase.
Vina lui Ceausescu
“VINA” LUI CEAUSESCU :
În primăvara lui 1989, Nicolae Ceauşescu a anunţat că România şi-a
încheiat plata datoriei şi nu mai este nimănui datoare. Mai mult,
Ceauşescu a făcut să se voteze o lege prin care i se interzicea
guvernului român să mai apeleze la credite străine, să se îndatoreze,
aşadar. Totul având drept scop să ferească ţara, în viitor, de riscurile pe care cu atâtea sacrificii le-a înfruntat în anii ’80, anii atât de cumpliţi
pentru noi toţi, când Ceauşescu, somat de creditori, a angajat
societatea românească în cursa contra-cronometru de plată a datoriilor.
Mi-aduc bine aminte de tonul cu care „Europa liberă” a comentat la început,
această situaţie: ni se prevedea un faliment total, falimentul unor
neputincioşi, al unor prăpădiţi care au contractat, cu inconştienţă,
datorii peste puterile lor de a le returna! Iar faptul că paralel cu
plata datoriilor se continuau giganticele investiţii – canale de
navigaţie, centrală atomică, metrou, noul centru civic, hidrocentrale,
etc. – părea dovada certă a nebuniei megalomane a lui Ceauşescu şi a
laşităţii noastre că îl suportăm! Prin anii ’87 – ’88, tonul „Europei
Libere” a devenit altul: i se reproşa acum lui Ceauşescu nu incapacitatea
economiei româneşti de a-şi plăti cheltuielile, ci i se reproşa însuşi
faptul că ne plătim datoriile, căci aceasta ar fi fost o mare prostie,
zicea alde d-l Orăscu, doar toate celelalte ţări trăiesc bine mersi fără să-şi achite creditele primite, ci numai dobânzile. Am constatat
astfel, cu mare uimire, că în loc să fie apreciată ca un act de
corectitudine, plata datoriilor înfuria anumite persoane sau instituţii, stârnea comentariile cele mai înveninate.
Ca
persoană care am fost crescut în teama de a nu rămâne cuiva dator, n-am
prea înţeles, la început, această ciudată atitudine. Mai apoi, cugetând
oareşicât, am înţeles un adevăr simplu despre cei care trăiesc din a-i
împrumuta pe
alţii, despre cei care trăiesc din câştigul astfel realizat, adică
cămătarii: bancherii te împrumută nu ca să le restitui cât mai repede
banii, ci ca să le rămâi la nesfârşit dator, plătindu-le cu regularitate
numai dobânzile.
Drept care mă întreb cu maximă ingenuitate: ce s-ar întâmpla cu finanţa
mondială dacă toate ţările ar proceda cum a procedat România în
primăvara anului 1989? Să ne imaginăm că toţi datornicii şi-ar plăti
datoriile şi ar hotărî, prin lege, să nu mai facă alte datorii! În ce
s-ar transforma sumele imense ce s-ar aduna astfel în depozitele
băncilor dacă nimeni nu va mai apela la bănci, să se împrumute! În ce
altceva decât în mari grămezi de hârtie inutilă?! Cu alte cuvinte,
România devenise, în primăvara anului 1989, o mare primejdie pentru finanţa mondială, pentru cei dedulciţi la traiul din camătă, trai
nemuncit! Primejdia constând în puterea exemplului, a forţei de
contagiune pe care ar fi putut-o avea „modelul românesc”! Mi-am dat
seama de asta şi din înverşunarea deplasată cu care „Europa Liberă” a
comentat momentul eliberării României de povara datoriilor externe.
Nimeni, în Occident nu s-a grăbit să ne felicite. Dimpotrivă! Iar când
Ceauşescu şi-a exprimat dorinţa, dar şi putinţa ca România să iasă pe
piaţa de credite, acordând împrumuturi cu o dobândă mult mai mică decât
cea îndeobşte practicată, pentru a dovedi astfel umanismul societăţii pe care o reprezenta, mi-am dat seama, cutremurat, că Nicolae Ceauşescu,
săracu’, şi-a semnat sentinţa de condamnare la moarte! Cred că acest
gest, de sfidare şi de demascare a marii finanţe mondiale, a dus cel mai mult la acea concertare de forţe care au reuşit, profitând de generozitatea şi
puterea de sacrificiu a tineretului român, nu numai să-1 dea jos pe
Ceauşescu de la putere, dar să-1 şi pedepsească personal, fizic, pentru
insolenţa sa. Cu consecinţa, „firească”, a revenirii României,
cuminţită, în rândurile ţărilor îndatorate până la gât marii finanţe,
dând astfel putere de contagiune altui exemplu: cine va mai încerca
vreodată, în Europa de Est sau în Africa, în America Latină sau în Asia
să procedeze ca Nicolae Ceauşescu, ca el s-o păţească!
Tare
aş fi curios să ştiu cât a costat această debarcare a lui Ceauşescu,
KGB-ul, la ale cărui servicii a apelat marea finanţa mondială,
este o instituţie serioasă, care ţine la preţ! La fel şi celelalte. Mai
puţin securitatea română, care, bucşită cum era cu imbecili la toate
nivelurile sale, nu este exclus să-şi fi dat concursul pe gratis, din…
patriotism, convinsă că se pune în slujba poporului român!
De plătit, fireşte, noi vom plăti costul înlăturării lui Ceauşescu şi-1 vom plăti înzecit, însutit, înmiit, poate.
Aşa
nerod şi troglodit cum ne plăcea nouă să-1 credem pe Ceauşescu, acesta a
înţeles totuşi un lucru pe care noi, mult mai deştepţi cum ne-a făcut
revoluţia, ezităm să-1 recunoaştem, ca să nu ne facem de
rîsul lumii. Adică ezităm să-i recunoaştem lui Ceauşescu vreun merit,
cât de neînsemnat. Eu unul i-aş recunoaşte deci lui Ceauşescu şi unele
merite, măcar pe acela de a fi înţeles relaţia strânsă, în lumea de azi
şi de mâine, între suveranitatea naţională şi mărimea datoriei externe a
unui stat. M-am dumirit de aceasta deunăzi, când Parlamentul nostru a
aprobat să ne împrumutăm cu vreo 300 de milioane de dolari intr-o anume
transa şi nu a tresărit aflând că Fondul Monetar Internaţional ne va
acorda acel împrumut numai dacă vom respecta nişte indicaţii superioare.
Am ajuns acum in anul 2011 la o datorie de peste 150 de miliarde de euro . Am scăpat de dracu’, şi am dat peste ta-su! Aşa se face că am scos şi o Constituţie în care se afirmă principiul sacrosanct al suveranităţii naţionale, dar am legat această suveranitate numai de
inviolabilitatea hotarelor, care interzice armatelor străine să calce
pământul sfînt al Patriei. Chiar nu au înţeles parlamentarii noştri din
Constituantă că agresiunea militară a încetat să mai fie la modă, atunci cand sunt “disponibili” presedinti, ministri si guvernanti tradatori?
Că este un procedeu tot mai primitiv pentru sensibilitatea omului modern,
tot mai desuet şi mai ineficient? Mult mai curată se dovedeşte a fi
agresiunea financiară, arma cea mai subtilă şi mai productivă la acest
sfârşit si inceput de mileniu! Drept care, în locul acestora şi în
acelaşi scop, pământul este bântuit în lung şi în lat de experţii
financiari ai Fondului Monetar Internaţional, ai Băncii Mondiale pentru, sanchi… Dezvoltare, şi alte „agenturi”! Asta, fireşte, după ce prin diverse
mijloace, inclusiv propulsarea de agenţi ai marii Finanţe în fotolii
ministeriale ori prezidenţiale, ţara vizată este adusă în situaţia de a
cere ea însăşi, cu căciula în mână, împrumuturi şi investitori.In caz
contrar se aplica scenariul tarilor arabe, atunci cand parazitii
pamantului raman fara resurse de orice fel. (La drept vorbind, ce este
investiţia străină altceva decât un împrumut pe care te obligi să nu-l
mai returnezi, ci doar să-i plăteşti creditorului dobânzile?) Astfel că
suveranitatea noastră naţională, de care se umflă-n piept Constituţia
română încă de la primele rânduri, în curând va fi, cu concursul senin
al Parlamentului României, numai vorbe în vânt!
Mai nou, declaratiile tradatorului Basescu, care sugereaza predarea suveranitatii in mainile
asa -zise a Statelelor Unite ale Europei .Apoi cedarea muntilor de aur
(sute de tone), dupa ce s-a sabotat deja tara de resursele de petrol,
gaze naturale, apele minerale, paduri si altele. Va fi cel mai trist
neadevăr din câte neadevăruri cuprinde Constituţia României, săraca!
Căci
s-a ajuns la o situaţie paradoxală şi extrem de primejdioasă pentru un
viitor românesc al copiilor noştri: deşi noi, în România, ne îndreptăm
spre o “economie” de piaţă, deşi ne privatizăm care mai de care,
grăbindu-ne să lichidăm proprietatea şi economia de stat, datoria
externă care se acumulează în această perioadă de privatizare nu are şi
ea un caracter privat, ci este o datorie de stat, a ţării, a
poporului român! Cum şi când se va achita de aceste datorii statul
român, de vreme ce rolul şi puterea sa în economia noastră urmează să se
diminueze în mod sistematic şi programat’? Cine a programat această
cacealma a privatizării în folosul oricui, numai în folosul ţării nu?!
Sigur,
vor sări câţiva deştepţi să ne aducă aminte că şi guvernul S.U.A.,
statul american, deci poporul american, are câteva sute de miliarde de
dolari datorii faţă de aceeaşi finanţă mondială, care de fapt sunt 15000
de miliarde de $ faţă de aceleaşi bănci la care suntem şi noi, din nou,
datori! Si uite unde s-a ajuns.
Dar, vor uita acei deştepţi să ne precizeze, neştiutori cum suntem, că acele bănci sunt
bănci americane, occidentale, interesele lor – ale băncilor şi ale
statului american fiind foarte coincidente! Nu am nimic împotrivă să se
îndatoreze statul român la Banca Naţională a României, insa ma intreb
acum : Oare mai este a Romaniei?! Au dus tot aurul in afara tarii, cica
ca sa aiba credibilitate, 100 de tone de aur s-au evaporat din Banca
Nationala a Romaniei, unde este aurul nostru? Să se îndatoreze la noi in tara şi să-i punem noi condiţiile în care acceptam creditarea!
Fireşte,
Ceauşescu trebuia dat jos! Şi încă cu mult înainte de decembrie 1989!
Şi cel mai bine era dacă s-ar fi dat singur la o parte!
Din păcate, aşa cum s-au petrecut lucrurile, de dispariţia lui Ceauşescu nu a ajuns să profite poporul român, aşa cum era firesc, adică să profite
cei ce au suferit de pe urma lui Ceauşescu, ci au ajuns să profite
duşmanii neamului românesc, aceiaşi care profitaseră şi în anii grei
când, prin corvoadă naţională, le-am plătit îndoit şi întreit creditele
cu care ne-au momit şi ne-au pricopsit în anii ’70! Acum, când scăpaţi
de datorii, se cuvenea să trăim şi noi ca oamenii, ne-am trezit iar cu
ei pe cap, cu aceiaşi binevoitori, veniţi să ne dicteze cum să se facă
reforma! Această turnură tragică a lucrurilor de după 22 decembrie 1989, ora 12, a fost posibilă prin acţiunea criminală, repet: acţiunea
criminală a unor persoane ce pot fi nominal identificate! Scopul
principal al acestora a fost, în modul cel mai clar, să aducă din nou
România în rândurile ţărilor îndatorate la finanţa mondială. Adică scopul urmărit
şi, în parte, deja atins, a fost pierderea suveranităţii naţionale
româneşti. Au azmuţit asupra noastră o mână de exaltaţi maghiari sau
secui şi noi am crezut că aceştia sunt cei ce atentează la suveranitatea naţională a românilor.
Chiar daca acum acestia au prins la unghii si devin o problema serioasa. Din
nefericire savanţii care au gândit Constituţia României nu au fost nici
ei mai deştepţi, astfel că nu şi-au pus problema suveranităţii naţionale decât în termenii constituţiilor din secolul al XIX-lea, făcând din
Constituţia noastră un corect compendiu al acestor texte. Nici un semn
din partea acestor autori că ar fi înţeles adevăratele primejdii, de azi şi de mâine cu care se confruntă Ţara. Acesta fiind unul din motivele pentru care am votat împotriva acestei
constituţii.
Conchid: merită sprijinite numai acele forţe (partide) politice care îşi propun
să ferească ţara şi poporul nostru de povara şi primejdiile ascunse în
teancul de dolari al îndatorării la alţii. Există aceste forţe?
Aurul Romaniei este scos ilegal din tara. Primul transport, a 20 de tone de
lingouri de aur cu destinatia Germania, s-a facut in ziua de 25 martie
2002. De atunci, Mugur Isarescu continua nestingherit jaful de la BNR.
Ne-am putea gandi ca Guvernatorul Bancii Nationale este de buna credinta si ca depune in banci straine diferite cantitati de lingouri pentru a
se obtine dobinda (asa afirma el!). Dar ce ne facem ca, in vreme ce am aflat de iesirea
aurului din tara, nu mai exista nici o evidenta a repatrierii sale? Asa
cum Aeroportul Otopeni are o evidenta riguroasa a scoaterii aurului, de
ce nu se gaseste nici o hartie cu privire la revenirea lui in Romania?
Asta ca sa nu mai vorbim de faptul ca nimeni nu stie care este
destinatia sutelor de milioane de dolari care se incaseaza anual ca
dobinzi pentru aceste documente.
Am intrat in posesia a nu mai putin de 18 astfel de documente, care atesta scoaterea din Romania cu o frecventa aproape zilnica a valutei.
Documentul nr. 1: Banca Comerciala a Romaniei solicita in ziua de 10 decembrie
2001 accesul pe pista pentru un „transport de valori bancare la Zürich, cu Compania Swiss
Air”. Semneaza director Marin Treapad si sef de serviciu Viorica
Frangeti.
Documentul nr. 2: Banc Post solicita accesul pe pista pentru „un transport de
valori bancare la Zürich cu zborul SR 463, in ziua de 10 decembrie
2001”.
Documentul nr. 3: Banca Comerciala Romana scoate iar valuta spre Zürich, chiar a doua zi, in 11 decembrie 2001.
Documentul nr. 4: Banca Comerciala Romana scoate valuta tot spre Zürich, la 3 ianuarie 2002. Observati ca nici nu se terminasera sarbatorile de iarna. Ce graba mare pe ei!
Documentul nr. 5: Banca Romana pentru Dezvoltare scoate si ea valuta din tara, la 4 ianuarie 2002, tot catre Elvetia, cu cursa SR 463.
Documentul nr. 6: Banca Romana pentru Dezvoltare mai scoate valuta si in 8
ianuarie 2002, tot spre Elvetia si tot cu cursa SR 463. A se remarca
faptul ca directorul bancii, Ilie Gheorghe, nu-si asuma raspunderea.
Semneaza de fiecare data altcineva pentru el.
Documentul nr. 7: Banca Comerciala Romana scoate din nou valuta, la 14 ianuarie 2002, tot catre Zürich.
Documentul nr. 8: Banca Comerciala Romana nu mai pridideste cu scoaterea valutei,
schimba compania Swiss Air cu Compania Cross Air, dar nu-si schimba
naravurile si mai efectueaza un transport, la 29 ianuarie 2002.
Documentul nr. 9: Banca Romana pentru Dezvoltare scoate din nou valuta din tara,
la 29 ianuarie 2002, tot catre Elvetia, iar directorul Ilie Gheorghe se
ascunde din nou, lasind pe altcineva sa-si asume raspunderea.
Documentul nr. 10: Aceeasi Banca Romana pentru Dezvoltare efectueaza din nou un
transport de valuta spre Elvetia in ziua de 1 februarie 2002, iar directorul Ilie Gheorghe tot nu semneaza adresa, ceea ce
arata ca-si da si el seama de ilegalitatile respective.
Documentul nr. 11: Banca Comerciala Romana scoate valuta din nou, la 11 februarie 2002, tot catre Elvetia.
Documentul nr. 12: Banca Comerciala Romana da in clocot si efectueaza un alt
transport, dupa numai doua zile, mai exact la 13 februarie 2002, tot
catre Elvetia.
Documentul nr. 13: Apar si Raiffeisen Bank si Banca Agricola, care scot si ele
valuta, tot in 13 februarie 2002, dar nu spre Zürich, ci spre Viena.
Documentul nr. 14: Banca Comerciala Romana scoate valuta din nou, pe banda rulanta, in 18 februarie 2002, tot catre Zürich.
Documentul nr. 15: Reapare la orizont Banca Romana pentru Dezvoltare, care, la 19
februarie 2002, mai efectueaza un transport catre Elvetia.
Documentul nr. 16: Printr-o adresa catre generalul Dan Gheorghe, director general
adjunct al Aeroportului Otopeni, Banca Comerciala Romana cere sprijinul
pentru efectuarea unui nou transport, dupa numai o zi, in 20 februarie
2002, tot catre Elvetia.
Documentul 17: Cu o frecventa iesita din comun, aceeasi BCR scoate valuta din
Romania si in 21 februarie 2002, tot catre Elvetia, si tot cu ajutorul
generalului Dan Gheorghe.
Documentul 18: Banca Comerciala Romana mai efectueaza un transport la 12 martie
2002, tot catre Elvetia, si tot cu ajutorul generalului Dan Gheorghe.
Asa sa se poata explica dezastrul financiar-bancar in care se afla Romania? Exploziv-News solicita, oficial, Curtii de Conturi a Romaniei,
declansarea unei anchete la singe la toate aceste banci si la Aeroportul International Otopeni. Nici o justificare sau explicatie nu se sustine. Frecventa transporturilor de valuta este prea mare pentru a nu da de gindit ca totul face parte dintr-un plan diabolic de jefuire si
decapitalizare a Romaniei.
Asa cum Aeroportul Otopeni are o evidenta riguroasa a scoaterii aurului, de ce nu se gaseste nici o hartie cu privire la revenirea lui in Romania?
Asta ca sa nu mai vorbim de faptul ca nimeni nu stie care este
destinatia sutelor de milioane de dolari care se incaseaza anual ca
dobinzi pentru aceste documente.
Banuielile noastre s-au transformat in certitudini in momentul in care am primit
un document, eliberat la 19 decembrie 2001 de firma HCS Transporturi
Speciale, care spune asa: „Catre Aeroportul International Otopeni – Director General. Conform Contractului de prestari servicii
nr. 6.284/13. 05.1999 si Actului – aditional nr. 15.264/ din
18.XII.2000, vor insoti transportul de valori si vor patrunde pe pista
aeroportului – prin Poarta 1, in ziua de 20.XII.2001, la cursa KLM 1360, pentru ora 12,30, ora la care se vor prezenta la cargo KLM toate
documentele de expediere a valorilor ridicate de la S.C «Aurul» Baia
Mare – domnii Panait Ion si Pecingine Niculae, cu autoblindata
B-36-HCS”. Evident, conducerea aeroportului a aprobat cererea, precum si insotirea transportului de aur de catre paza aerogarii. In aprilie 1999 s-a scos din Romania, tot la solicitarea lui Isarescu, alta cantitate
de aur. Mai exact, 325 kg lingouri din exploatarea din Maramures,
imbarcate intr-un avion de catre firma romano-australiana „Esmeralda”.
Dupa numai citeva luni, sarlatanii de la firma „Esmeralda” aveau sa
provoace, prin nepriceperea si lacomia lor, dezastrul ecologic cunoscut, care a prejudiciat grav imaginea Romaniei in lume.
Revenim la transportul de aur din 19.XII.2001, in care nu mai apare firma
„Esmeralda”, ci este bagata la inaintare S.C. HCS Transporturi Speciale. Aceasta este patronata de un personaj extrem de dubios, pe nume
Heinrich Schorsch, care confera si initialele firmei. Personajul este un colaborator apropiat al lui Mugur Isarescu si, de-a lungul timpului,
Serviciul Roman de Informatii a furnizat numeroase dovezi despre
activitatile sale de tip mafiot. Firma HCS reprezinta firma
internationala „Handels Kontor Schorsch GM – S.A. Simeral” din Germania, cu care Banca Nationala a Romaniei a incheiat, in data de 18.XII.1991,
un contract-cadru pentru livrarea de mijloace de transport valori si
materiale pentru fabricat monede metalice, utilaje de tiparit bancnote si inscrisuri de valoare, masini de numerotat si
impachetat bancnoate si monede metalice, piese de schimb, aparatura
electronica etc. Cu toate ca Banca Nationala a Romaniei avea oferte din
partea a 6 firme din SUA, Germania, Canada si din alte tari pentru
achizitionarea de mijloace de transport de diferite tipuri si capacitati – s-a preferat firma HCS din Germania, care nu a prezentat nici o
oferta si, fara sa existe o comanda scrisa, au fost achizitionate in
anul 1991 prin aceasta firma 20 de masini, cu o valoare de 1,1 milioane
de dolari. De asemenea, prin Adresa nr. 8/505/23.05. 1991, eliberata de
Directia tezaur si operatiuni de casa din Banca Nationala a Romaniei,
s-au cumparat – tot prin firma intermediara HCS! – inca 6 autoturisme
blindate de tip GMC, cu capacitate de 3,5 tone fiecare, in valoare
totala de 973.800 marci germane. Din pacate, mijloacele de transport
achizitionate nu corespund citusi de putin conditiilor de transport valori, in sensul ca au 3 usi de intrare in tezaur, in loc de una singura, iar cabina soferului are usa spre tezaurul din autoduba.
Ca sa nu mai vorbim de faptul ca usile nu sint prevazute cu doua
incuietori diferite si nu dispun de sistem de alarma, ceea ce denota ca, din constructie, aceste mijloace de transport au fost concepute pentru
alte destinatii. Totodata, masinile importate pe sume atit de mari de
cuplul Isarescu-Schorsch consuma o cantitate de carburanti cu mult mai
mare decit mijloacele de transport fabricate in tara. Intrebare: cite
tone de aur au scos pina acum din Romania mafiotii de la „Esmeralda” si
de ce beneficiaza de aprobari legale din partea Bancii Nationale a
Romaniei, a Directiei Generale a Vamilor, a Politiei de Frontiera, a
autoritatilor aeroportuare?
În primăvara lui 1989, Nicolae Ceauşescu a anunţat că România şi-a
încheiat plata datoriei şi nu mai este nimănui datoare. Mai mult,
Ceauşescu a făcut să se voteze o lege prin care i se interzicea
guvernului român să mai apeleze la credite străine, să se îndatoreze,
aşadar. Totul având drept scop să ferească ţara, în viitor, de riscurile pe care cu atâtea sacrificii le-a înfruntat în anii ’80, anii atât de cumpliţi
pentru noi toţi, când Ceauşescu, somat de creditori, a angajat
societatea românească în cursa contra-cronometru de plată a datoriilor.
Mi-aduc bine aminte de tonul cu care „Europa liberă” a comentat la început,
această situaţie: ni se prevedea un faliment total, falimentul unor
neputincioşi, al unor prăpădiţi care au contractat, cu inconştienţă,
datorii peste puterile lor de a le returna! Iar faptul că paralel cu
plata datoriilor se continuau giganticele investiţii – canale de
navigaţie, centrală atomică, metrou, noul centru civic, hidrocentrale,
etc. – părea dovada certă a nebuniei megalomane a lui Ceauşescu şi a
laşităţii noastre că îl suportăm! Prin anii ’87 – ’88, tonul „Europei
Libere” a devenit altul: i se reproşa acum lui Ceauşescu nu incapacitatea
economiei româneşti de a-şi plăti cheltuielile, ci i se reproşa însuşi
faptul că ne plătim datoriile, căci aceasta ar fi fost o mare prostie,
zicea alde d-l Orăscu, doar toate celelalte ţări trăiesc bine mersi fără să-şi achite creditele primite, ci numai dobânzile. Am constatat
astfel, cu mare uimire, că în loc să fie apreciată ca un act de
corectitudine, plata datoriilor înfuria anumite persoane sau instituţii, stârnea comentariile cele mai înveninate.
Ca
persoană care am fost crescut în teama de a nu rămâne cuiva dator, n-am
prea înţeles, la început, această ciudată atitudine. Mai apoi, cugetând
oareşicât, am înţeles un adevăr simplu despre cei care trăiesc din a-i
împrumuta pe
alţii, despre cei care trăiesc din câştigul astfel realizat, adică
cămătarii: bancherii te împrumută nu ca să le restitui cât mai repede
banii, ci ca să le rămâi la nesfârşit dator, plătindu-le cu regularitate
numai dobânzile.
Drept care mă întreb cu maximă ingenuitate: ce s-ar întâmpla cu finanţa
mondială dacă toate ţările ar proceda cum a procedat România în
primăvara anului 1989? Să ne imaginăm că toţi datornicii şi-ar plăti
datoriile şi ar hotărî, prin lege, să nu mai facă alte datorii! În ce
s-ar transforma sumele imense ce s-ar aduna astfel în depozitele
băncilor dacă nimeni nu va mai apela la bănci, să se împrumute! În ce
altceva decât în mari grămezi de hârtie inutilă?! Cu alte cuvinte,
România devenise, în primăvara anului 1989, o mare primejdie pentru finanţa mondială, pentru cei dedulciţi la traiul din camătă, trai
nemuncit! Primejdia constând în puterea exemplului, a forţei de
contagiune pe care ar fi putut-o avea „modelul românesc”! Mi-am dat
seama de asta şi din înverşunarea deplasată cu care „Europa Liberă” a
comentat momentul eliberării României de povara datoriilor externe.
Nimeni, în Occident nu s-a grăbit să ne felicite. Dimpotrivă! Iar când
Ceauşescu şi-a exprimat dorinţa, dar şi putinţa ca România să iasă pe
piaţa de credite, acordând împrumuturi cu o dobândă mult mai mică decât
cea îndeobşte practicată, pentru a dovedi astfel umanismul societăţii pe care o reprezenta, mi-am dat seama, cutremurat, că Nicolae Ceauşescu,
săracu’, şi-a semnat sentinţa de condamnare la moarte! Cred că acest
gest, de sfidare şi de demascare a marii finanţe mondiale, a dus cel mai mult la acea concertare de forţe care au reuşit, profitând de generozitatea şi
puterea de sacrificiu a tineretului român, nu numai să-1 dea jos pe
Ceauşescu de la putere, dar să-1 şi pedepsească personal, fizic, pentru
insolenţa sa. Cu consecinţa, „firească”, a revenirii României,
cuminţită, în rândurile ţărilor îndatorate până la gât marii finanţe,
dând astfel putere de contagiune altui exemplu: cine va mai încerca
vreodată, în Europa de Est sau în Africa, în America Latină sau în Asia
să procedeze ca Nicolae Ceauşescu, ca el s-o păţească!
Tare
aş fi curios să ştiu cât a costat această debarcare a lui Ceauşescu,
KGB-ul, la ale cărui servicii a apelat marea finanţa mondială,
este o instituţie serioasă, care ţine la preţ! La fel şi celelalte. Mai
puţin securitatea română, care, bucşită cum era cu imbecili la toate
nivelurile sale, nu este exclus să-şi fi dat concursul pe gratis, din…
patriotism, convinsă că se pune în slujba poporului român!
De plătit, fireşte, noi vom plăti costul înlăturării lui Ceauşescu şi-1 vom plăti înzecit, însutit, înmiit, poate.
Aşa
nerod şi troglodit cum ne plăcea nouă să-1 credem pe Ceauşescu, acesta a
înţeles totuşi un lucru pe care noi, mult mai deştepţi cum ne-a făcut
revoluţia, ezităm să-1 recunoaştem, ca să nu ne facem de
rîsul lumii. Adică ezităm să-i recunoaştem lui Ceauşescu vreun merit,
cât de neînsemnat. Eu unul i-aş recunoaşte deci lui Ceauşescu şi unele
merite, măcar pe acela de a fi înţeles relaţia strânsă, în lumea de azi
şi de mâine, între suveranitatea naţională şi mărimea datoriei externe a
unui stat. M-am dumirit de aceasta deunăzi, când Parlamentul nostru a
aprobat să ne împrumutăm cu vreo 300 de milioane de dolari intr-o anume
transa şi nu a tresărit aflând că Fondul Monetar Internaţional ne va
acorda acel împrumut numai dacă vom respecta nişte indicaţii superioare.
Am ajuns acum in anul 2011 la o datorie de peste 150 de miliarde de euro . Am scăpat de dracu’, şi am dat peste ta-su! Aşa se face că am scos şi o Constituţie în care se afirmă principiul sacrosanct al suveranităţii naţionale, dar am legat această suveranitate numai de
inviolabilitatea hotarelor, care interzice armatelor străine să calce
pământul sfînt al Patriei. Chiar nu au înţeles parlamentarii noştri din
Constituantă că agresiunea militară a încetat să mai fie la modă, atunci cand sunt “disponibili” presedinti, ministri si guvernanti tradatori?
Că este un procedeu tot mai primitiv pentru sensibilitatea omului modern,
tot mai desuet şi mai ineficient? Mult mai curată se dovedeşte a fi
agresiunea financiară, arma cea mai subtilă şi mai productivă la acest
sfârşit si inceput de mileniu! Drept care, în locul acestora şi în
acelaşi scop, pământul este bântuit în lung şi în lat de experţii
financiari ai Fondului Monetar Internaţional, ai Băncii Mondiale pentru, sanchi… Dezvoltare, şi alte „agenturi”! Asta, fireşte, după ce prin diverse
mijloace, inclusiv propulsarea de agenţi ai marii Finanţe în fotolii
ministeriale ori prezidenţiale, ţara vizată este adusă în situaţia de a
cere ea însăşi, cu căciula în mână, împrumuturi şi investitori.In caz
contrar se aplica scenariul tarilor arabe, atunci cand parazitii
pamantului raman fara resurse de orice fel. (La drept vorbind, ce este
investiţia străină altceva decât un împrumut pe care te obligi să nu-l
mai returnezi, ci doar să-i plăteşti creditorului dobânzile?) Astfel că
suveranitatea noastră naţională, de care se umflă-n piept Constituţia
română încă de la primele rânduri, în curând va fi, cu concursul senin
al Parlamentului României, numai vorbe în vânt!
Mai nou, declaratiile tradatorului Basescu, care sugereaza predarea suveranitatii in mainile
asa -zise a Statelelor Unite ale Europei .Apoi cedarea muntilor de aur
(sute de tone), dupa ce s-a sabotat deja tara de resursele de petrol,
gaze naturale, apele minerale, paduri si altele. Va fi cel mai trist
neadevăr din câte neadevăruri cuprinde Constituţia României, săraca!
Căci
s-a ajuns la o situaţie paradoxală şi extrem de primejdioasă pentru un
viitor românesc al copiilor noştri: deşi noi, în România, ne îndreptăm
spre o “economie” de piaţă, deşi ne privatizăm care mai de care,
grăbindu-ne să lichidăm proprietatea şi economia de stat, datoria
externă care se acumulează în această perioadă de privatizare nu are şi
ea un caracter privat, ci este o datorie de stat, a ţării, a
poporului român! Cum şi când se va achita de aceste datorii statul
român, de vreme ce rolul şi puterea sa în economia noastră urmează să se
diminueze în mod sistematic şi programat’? Cine a programat această
cacealma a privatizării în folosul oricui, numai în folosul ţării nu?!
Sigur,
vor sări câţiva deştepţi să ne aducă aminte că şi guvernul S.U.A.,
statul american, deci poporul american, are câteva sute de miliarde de
dolari datorii faţă de aceeaşi finanţă mondială, care de fapt sunt 15000
de miliarde de $ faţă de aceleaşi bănci la care suntem şi noi, din nou,
datori! Si uite unde s-a ajuns.
Dar, vor uita acei deştepţi să ne precizeze, neştiutori cum suntem, că acele bănci sunt
bănci americane, occidentale, interesele lor – ale băncilor şi ale
statului american fiind foarte coincidente! Nu am nimic împotrivă să se
îndatoreze statul român la Banca Naţională a României, insa ma intreb
acum : Oare mai este a Romaniei?! Au dus tot aurul in afara tarii, cica
ca sa aiba credibilitate, 100 de tone de aur s-au evaporat din Banca
Nationala a Romaniei, unde este aurul nostru? Să se îndatoreze la noi in tara şi să-i punem noi condiţiile în care acceptam creditarea!
Fireşte,
Ceauşescu trebuia dat jos! Şi încă cu mult înainte de decembrie 1989!
Şi cel mai bine era dacă s-ar fi dat singur la o parte!
Din păcate, aşa cum s-au petrecut lucrurile, de dispariţia lui Ceauşescu nu a ajuns să profite poporul român, aşa cum era firesc, adică să profite
cei ce au suferit de pe urma lui Ceauşescu, ci au ajuns să profite
duşmanii neamului românesc, aceiaşi care profitaseră şi în anii grei
când, prin corvoadă naţională, le-am plătit îndoit şi întreit creditele
cu care ne-au momit şi ne-au pricopsit în anii ’70! Acum, când scăpaţi
de datorii, se cuvenea să trăim şi noi ca oamenii, ne-am trezit iar cu
ei pe cap, cu aceiaşi binevoitori, veniţi să ne dicteze cum să se facă
reforma! Această turnură tragică a lucrurilor de după 22 decembrie 1989, ora 12, a fost posibilă prin acţiunea criminală, repet: acţiunea
criminală a unor persoane ce pot fi nominal identificate! Scopul
principal al acestora a fost, în modul cel mai clar, să aducă din nou
România în rândurile ţărilor îndatorate la finanţa mondială. Adică scopul urmărit
şi, în parte, deja atins, a fost pierderea suveranităţii naţionale
româneşti. Au azmuţit asupra noastră o mână de exaltaţi maghiari sau
secui şi noi am crezut că aceştia sunt cei ce atentează la suveranitatea naţională a românilor.
Chiar daca acum acestia au prins la unghii si devin o problema serioasa. Din
nefericire savanţii care au gândit Constituţia României nu au fost nici
ei mai deştepţi, astfel că nu şi-au pus problema suveranităţii naţionale decât în termenii constituţiilor din secolul al XIX-lea, făcând din
Constituţia noastră un corect compendiu al acestor texte. Nici un semn
din partea acestor autori că ar fi înţeles adevăratele primejdii, de azi şi de mâine cu care se confruntă Ţara. Acesta fiind unul din motivele pentru care am votat împotriva acestei
constituţii.
Conchid: merită sprijinite numai acele forţe (partide) politice care îşi propun
să ferească ţara şi poporul nostru de povara şi primejdiile ascunse în
teancul de dolari al îndatorării la alţii. Există aceste forţe?
Aurul Romaniei este scos ilegal din tara. Primul transport, a 20 de tone de
lingouri de aur cu destinatia Germania, s-a facut in ziua de 25 martie
2002. De atunci, Mugur Isarescu continua nestingherit jaful de la BNR.
Ne-am putea gandi ca Guvernatorul Bancii Nationale este de buna credinta si ca depune in banci straine diferite cantitati de lingouri pentru a
se obtine dobinda (asa afirma el!). Dar ce ne facem ca, in vreme ce am aflat de iesirea
aurului din tara, nu mai exista nici o evidenta a repatrierii sale? Asa
cum Aeroportul Otopeni are o evidenta riguroasa a scoaterii aurului, de
ce nu se gaseste nici o hartie cu privire la revenirea lui in Romania?
Asta ca sa nu mai vorbim de faptul ca nimeni nu stie care este
destinatia sutelor de milioane de dolari care se incaseaza anual ca
dobinzi pentru aceste documente.
Am intrat in posesia a nu mai putin de 18 astfel de documente, care atesta scoaterea din Romania cu o frecventa aproape zilnica a valutei.
Documentul nr. 1: Banca Comerciala a Romaniei solicita in ziua de 10 decembrie
2001 accesul pe pista pentru un „transport de valori bancare la Zürich, cu Compania Swiss
Air”. Semneaza director Marin Treapad si sef de serviciu Viorica
Frangeti.
Documentul nr. 2: Banc Post solicita accesul pe pista pentru „un transport de
valori bancare la Zürich cu zborul SR 463, in ziua de 10 decembrie
2001”.
Documentul nr. 3: Banca Comerciala Romana scoate iar valuta spre Zürich, chiar a doua zi, in 11 decembrie 2001.
Documentul nr. 4: Banca Comerciala Romana scoate valuta tot spre Zürich, la 3 ianuarie 2002. Observati ca nici nu se terminasera sarbatorile de iarna. Ce graba mare pe ei!
Documentul nr. 5: Banca Romana pentru Dezvoltare scoate si ea valuta din tara, la 4 ianuarie 2002, tot catre Elvetia, cu cursa SR 463.
Documentul nr. 6: Banca Romana pentru Dezvoltare mai scoate valuta si in 8
ianuarie 2002, tot spre Elvetia si tot cu cursa SR 463. A se remarca
faptul ca directorul bancii, Ilie Gheorghe, nu-si asuma raspunderea.
Semneaza de fiecare data altcineva pentru el.
Documentul nr. 7: Banca Comerciala Romana scoate din nou valuta, la 14 ianuarie 2002, tot catre Zürich.
Documentul nr. 8: Banca Comerciala Romana nu mai pridideste cu scoaterea valutei,
schimba compania Swiss Air cu Compania Cross Air, dar nu-si schimba
naravurile si mai efectueaza un transport, la 29 ianuarie 2002.
Documentul nr. 9: Banca Romana pentru Dezvoltare scoate din nou valuta din tara,
la 29 ianuarie 2002, tot catre Elvetia, iar directorul Ilie Gheorghe se
ascunde din nou, lasind pe altcineva sa-si asume raspunderea.
Documentul nr. 10: Aceeasi Banca Romana pentru Dezvoltare efectueaza din nou un
transport de valuta spre Elvetia in ziua de 1 februarie 2002, iar directorul Ilie Gheorghe tot nu semneaza adresa, ceea ce
arata ca-si da si el seama de ilegalitatile respective.
Documentul nr. 11: Banca Comerciala Romana scoate valuta din nou, la 11 februarie 2002, tot catre Elvetia.
Documentul nr. 12: Banca Comerciala Romana da in clocot si efectueaza un alt
transport, dupa numai doua zile, mai exact la 13 februarie 2002, tot
catre Elvetia.
Documentul nr. 13: Apar si Raiffeisen Bank si Banca Agricola, care scot si ele
valuta, tot in 13 februarie 2002, dar nu spre Zürich, ci spre Viena.
Documentul nr. 14: Banca Comerciala Romana scoate valuta din nou, pe banda rulanta, in 18 februarie 2002, tot catre Zürich.
Documentul nr. 15: Reapare la orizont Banca Romana pentru Dezvoltare, care, la 19
februarie 2002, mai efectueaza un transport catre Elvetia.
Documentul nr. 16: Printr-o adresa catre generalul Dan Gheorghe, director general
adjunct al Aeroportului Otopeni, Banca Comerciala Romana cere sprijinul
pentru efectuarea unui nou transport, dupa numai o zi, in 20 februarie
2002, tot catre Elvetia.
Documentul 17: Cu o frecventa iesita din comun, aceeasi BCR scoate valuta din
Romania si in 21 februarie 2002, tot catre Elvetia, si tot cu ajutorul
generalului Dan Gheorghe.
Documentul 18: Banca Comerciala Romana mai efectueaza un transport la 12 martie
2002, tot catre Elvetia, si tot cu ajutorul generalului Dan Gheorghe.
Asa sa se poata explica dezastrul financiar-bancar in care se afla Romania? Exploziv-News solicita, oficial, Curtii de Conturi a Romaniei,
declansarea unei anchete la singe la toate aceste banci si la Aeroportul International Otopeni. Nici o justificare sau explicatie nu se sustine. Frecventa transporturilor de valuta este prea mare pentru a nu da de gindit ca totul face parte dintr-un plan diabolic de jefuire si
decapitalizare a Romaniei.
Asa cum Aeroportul Otopeni are o evidenta riguroasa a scoaterii aurului, de ce nu se gaseste nici o hartie cu privire la revenirea lui in Romania?
Asta ca sa nu mai vorbim de faptul ca nimeni nu stie care este
destinatia sutelor de milioane de dolari care se incaseaza anual ca
dobinzi pentru aceste documente.
Banuielile noastre s-au transformat in certitudini in momentul in care am primit
un document, eliberat la 19 decembrie 2001 de firma HCS Transporturi
Speciale, care spune asa: „Catre Aeroportul International Otopeni – Director General. Conform Contractului de prestari servicii
nr. 6.284/13. 05.1999 si Actului – aditional nr. 15.264/ din
18.XII.2000, vor insoti transportul de valori si vor patrunde pe pista
aeroportului – prin Poarta 1, in ziua de 20.XII.2001, la cursa KLM 1360, pentru ora 12,30, ora la care se vor prezenta la cargo KLM toate
documentele de expediere a valorilor ridicate de la S.C «Aurul» Baia
Mare – domnii Panait Ion si Pecingine Niculae, cu autoblindata
B-36-HCS”. Evident, conducerea aeroportului a aprobat cererea, precum si insotirea transportului de aur de catre paza aerogarii. In aprilie 1999 s-a scos din Romania, tot la solicitarea lui Isarescu, alta cantitate
de aur. Mai exact, 325 kg lingouri din exploatarea din Maramures,
imbarcate intr-un avion de catre firma romano-australiana „Esmeralda”.
Dupa numai citeva luni, sarlatanii de la firma „Esmeralda” aveau sa
provoace, prin nepriceperea si lacomia lor, dezastrul ecologic cunoscut, care a prejudiciat grav imaginea Romaniei in lume.
Revenim la transportul de aur din 19.XII.2001, in care nu mai apare firma
„Esmeralda”, ci este bagata la inaintare S.C. HCS Transporturi Speciale. Aceasta este patronata de un personaj extrem de dubios, pe nume
Heinrich Schorsch, care confera si initialele firmei. Personajul este un colaborator apropiat al lui Mugur Isarescu si, de-a lungul timpului,
Serviciul Roman de Informatii a furnizat numeroase dovezi despre
activitatile sale de tip mafiot. Firma HCS reprezinta firma
internationala „Handels Kontor Schorsch GM – S.A. Simeral” din Germania, cu care Banca Nationala a Romaniei a incheiat, in data de 18.XII.1991,
un contract-cadru pentru livrarea de mijloace de transport valori si
materiale pentru fabricat monede metalice, utilaje de tiparit bancnote si inscrisuri de valoare, masini de numerotat si
impachetat bancnoate si monede metalice, piese de schimb, aparatura
electronica etc. Cu toate ca Banca Nationala a Romaniei avea oferte din
partea a 6 firme din SUA, Germania, Canada si din alte tari pentru
achizitionarea de mijloace de transport de diferite tipuri si capacitati – s-a preferat firma HCS din Germania, care nu a prezentat nici o
oferta si, fara sa existe o comanda scrisa, au fost achizitionate in
anul 1991 prin aceasta firma 20 de masini, cu o valoare de 1,1 milioane
de dolari. De asemenea, prin Adresa nr. 8/505/23.05. 1991, eliberata de
Directia tezaur si operatiuni de casa din Banca Nationala a Romaniei,
s-au cumparat – tot prin firma intermediara HCS! – inca 6 autoturisme
blindate de tip GMC, cu capacitate de 3,5 tone fiecare, in valoare
totala de 973.800 marci germane. Din pacate, mijloacele de transport
achizitionate nu corespund citusi de putin conditiilor de transport valori, in sensul ca au 3 usi de intrare in tezaur, in loc de una singura, iar cabina soferului are usa spre tezaurul din autoduba.
Ca sa nu mai vorbim de faptul ca usile nu sint prevazute cu doua
incuietori diferite si nu dispun de sistem de alarma, ceea ce denota ca, din constructie, aceste mijloace de transport au fost concepute pentru
alte destinatii. Totodata, masinile importate pe sume atit de mari de
cuplul Isarescu-Schorsch consuma o cantitate de carburanti cu mult mai
mare decit mijloacele de transport fabricate in tara. Intrebare: cite
tone de aur au scos pina acum din Romania mafiotii de la „Esmeralda” si
de ce beneficiaza de aprobari legale din partea Bancii Nationale a
Romaniei, a Directiei Generale a Vamilor, a Politiei de Frontiera, a
autoritatilor aeroportuare?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)