Vina lui Ceausescu

“VINA” LUI CEAUSESCU :
În primăvara lui 1989, Nicolae Ceauşescu a anunţat că România şi-a 
încheiat plata datoriei şi nu mai este nimănui datoare. Mai mult, 
Ceauşescu a făcut să se voteze o lege prin care i se interzicea 
guvernului român să mai apeleze la credite străine, să se îndatoreze, 
aşadar. Totul având drept scop să ferească ţara, în viitor, de riscurile pe care cu atâtea sacrificii le-a înfruntat în anii ’80, anii atât de cumpliţi 
pentru noi toţi, când Ceauşescu, somat de creditori, a angajat 
societatea românească în cursa contra-cronometru de plată a datoriilor.
Mi-aduc bine aminte de tonul cu care „Europa liberă” a comentat la început, 
această situaţie: ni se prevedea un faliment total, falimentul unor 
neputincioşi, al unor prăpădiţi care au contractat, cu inconştienţă, 
datorii peste puterile lor de a le returna! Iar faptul că paralel cu 
plata datoriilor se continuau giganticele investiţii – canale de 
navigaţie, centrală atomică, metrou, noul centru civic, hidrocentrale, 
etc. – părea dovada certă a nebuniei megalomane a lui Ceauşescu şi a 
laşităţii noastre că îl suportăm! Prin anii ’87 – ’88, tonul „Europei 
Libere” a devenit altul: i se reproşa acum lui Ceauşescu nu incapacitatea 
economiei româneşti de a-şi plăti cheltuielile, ci i se reproşa însuşi 
faptul că ne plătim datoriile, căci aceasta ar fi fost o mare prostie, 
zicea alde d-l Orăscu, doar toate celelalte ţări trăiesc bine mersi fără să-şi achite creditele primite, ci numai dobânzile. Am constatat 
astfel, cu mare uimire, că în loc să fie apreciată ca un act de 
corectitudine, plata datoriilor înfuria anumite persoane sau instituţii, stârnea comentariile cele mai înveninate.
Ca
persoană care am fost crescut în teama de a nu rămâne cuiva dator, n-am
prea înţeles, la început, această ciudată atitudine. Mai apoi, cugetând
oareşicât, am înţeles un adevăr simplu despre cei care trăiesc din a-i 
împrumuta pe
alţii, despre cei care trăiesc din câştigul astfel realizat, adică 
cămătarii: bancherii te împrumută nu ca să le restitui cât mai repede 
banii, ci ca să le rămâi la nesfârşit dator, plătindu-le cu regularitate
numai dobânzile.
Drept care mă întreb cu maximă ingenuitate: ce s-ar întâmpla cu finanţa 
mondială dacă toate ţările ar proceda cum a procedat România în 
primăvara anului 1989? Să ne imaginăm că toţi datornicii şi-ar plăti 
datoriile şi ar hotărî, prin lege, să nu mai facă alte datorii! În ce 
s-ar transforma sumele imense ce s-ar aduna astfel în depozitele 
băncilor dacă nimeni nu va mai apela la bănci, să se împrumute! În ce 
altceva decât în mari grămezi de hârtie inutilă?! Cu alte cuvinte, 
România devenise, în primăvara anului 1989, o mare primejdie pentru finanţa mondială, pentru cei dedulciţi la traiul din camătă, trai 
nemuncit! Primejdia constând în puterea exemplului, a forţei de 
contagiune pe care ar fi putut-o avea „modelul românesc”! Mi-am dat 
seama de asta şi din înverşunarea deplasată cu care „Europa Liberă” a 
comentat momentul eliberării României de povara datoriilor externe.
Nimeni, în Occident nu s-a grăbit să ne felicite. Dimpotrivă! Iar când 
Ceauşescu şi-a exprimat dorinţa, dar şi putinţa ca România să iasă pe 
piaţa de credite, acordând împrumuturi cu o dobândă mult mai mică decât 
cea îndeobşte practicată, pentru a dovedi astfel umanismul societăţii pe care o reprezenta, mi-am dat seama, cutremurat, că Nicolae Ceauşescu, 
săracu’, şi-a semnat sentinţa de condamnare la moarte! Cred că acest 
gest, de sfidare şi de demascare a marii finanţe mondiale, a dus cel mai mult la acea concertare de forţe care au reuşit, profitând de generozitatea şi 
puterea de sacrificiu a tineretului român, nu numai să-1 dea jos pe 
Ceauşescu de la putere, dar să-1 şi pedepsească personal, fizic, pentru 
insolenţa sa. Cu consecinţa, „firească”, a revenirii României, 
cuminţită, în rândurile ţărilor îndatorate până la gât marii finanţe, 
dând astfel putere de contagiune altui exemplu: cine va mai încerca 
vreodată, în Europa de Est sau în Africa, în America Latină sau în Asia 
să procedeze ca Nicolae Ceauşescu, ca el s-o păţească!
Tare
aş fi curios să ştiu cât a costat această debarcare a lui Ceauşescu, 
KGB-ul, la ale cărui servicii a apelat marea finanţa mondială,
este o instituţie serioasă, care ţine la preţ! La fel şi celelalte. Mai
puţin securitatea română, care, bucşită cum era cu imbecili la toate 
nivelurile sale, nu este exclus să-şi fi dat concursul pe gratis, din… 
patriotism, convinsă că se pune în slujba poporului român!
De plătit, fireşte, noi vom plăti costul înlăturării lui Ceauşescu şi-1 vom plăti înzecit, însutit, înmiit, poate.
Aşa
nerod şi troglodit cum ne plăcea nouă să-1 credem pe Ceauşescu, acesta a
înţeles totuşi un lucru pe care noi, mult mai deştepţi cum ne-a făcut 
revoluţia, ezităm să-1 recunoaştem, ca să nu ne facem de
rîsul lumii. Adică ezităm să-i recunoaştem lui Ceauşescu vreun merit, 
cât de neînsemnat. Eu unul i-aş recunoaşte deci lui Ceauşescu şi unele 
merite, măcar pe acela de a fi înţeles relaţia strânsă, în lumea de azi 
şi de mâine, între suveranitatea naţională şi mărimea datoriei externe a
unui stat. M-am dumirit de aceasta deunăzi, când Parlamentul nostru a 
aprobat să ne împrumutăm cu vreo 300 de milioane de dolari intr-o anume 
transa şi nu a tresărit aflând că Fondul Monetar Internaţional ne va 
acorda acel împrumut numai dacă vom respecta nişte indicaţii superioare.
Am ajuns acum in anul 2011 la o datorie de peste 150 de miliarde de euro . Am scăpat de dracu’, şi am dat peste ta-su! Aşa se face că am scos şi o Constituţie în care se afirmă principiul sacrosanct al suveranităţii naţionale, dar am legat această suveranitate numai de 
inviolabilitatea hotarelor, care interzice armatelor străine să calce 
pământul sfînt al Patriei. Chiar nu au înţeles parlamentarii noştri din 
Constituantă că agresiunea militară a încetat să mai fie la modă, atunci cand sunt “disponibili” presedinti, ministri si guvernanti tradatori?
Că este un procedeu tot mai primitiv pentru sensibilitatea omului modern, 
tot mai desuet şi mai ineficient? Mult mai curată se dovedeşte a fi 
agresiunea financiară, arma cea mai subtilă şi mai productivă la acest 
sfârşit si inceput de mileniu! Drept care, în locul acestora şi în 
acelaşi scop, pământul este bântuit în lung şi în lat de experţii 
financiari ai Fondului Monetar Internaţional, ai Băncii Mondiale pentru, sanchi… Dezvoltare, şi alte „agenturi”! Asta, fireşte, după ce prin diverse 
mijloace, inclusiv propulsarea de agenţi ai marii Finanţe în fotolii 
ministeriale ori prezidenţiale, ţara vizată este adusă în situaţia de a 
cere ea însăşi, cu căciula în mână, împrumuturi şi investitori.In caz 
contrar se aplica scenariul tarilor arabe, atunci cand parazitii 
pamantului raman fara resurse de orice fel. (La drept vorbind, ce este 
investiţia străină altceva decât un împrumut pe care te obligi să nu-l 
mai returnezi, ci doar să-i plăteşti creditorului dobânzile?) Astfel că 
suveranitatea noastră naţională, de care se umflă-n piept Constituţia 
română încă de la primele rânduri, în curând va fi, cu concursul senin 
al Parlamentului României, numai vorbe în vânt!
Mai nou, declaratiile tradatorului Basescu, care sugereaza predarea suveranitatii in mainile 
asa -zise a Statelelor Unite ale Europei .Apoi cedarea muntilor de aur 
(sute de tone), dupa ce s-a sabotat deja tara de resursele de petrol, 
gaze naturale, apele minerale, paduri si altele. Va fi cel mai trist 
neadevăr din câte neadevăruri cuprinde Constituţia României, săraca!
Căci
s-a ajuns la o situaţie paradoxală şi extrem de primejdioasă pentru un 
viitor românesc al copiilor noştri: deşi noi, în România, ne îndreptăm 
spre o “economie” de piaţă, deşi ne privatizăm care mai de care, 
grăbindu-ne să lichidăm proprietatea şi economia de stat, datoria 
externă care se acumulează în această perioadă de privatizare nu are şi 
ea un caracter privat, ci este o datorie de stat, a ţării, a
poporului român! Cum şi când se va achita de aceste datorii statul 
român, de vreme ce rolul şi puterea sa în economia noastră urmează să se
diminueze în mod sistematic şi programat’? Cine a programat această 
cacealma a privatizării în folosul oricui, numai în folosul ţării nu?!
Sigur,
vor sări câţiva deştepţi să ne aducă aminte că şi guvernul S.U.A., 
statul american, deci poporul american, are câteva sute de miliarde de 
dolari datorii faţă de aceeaşi finanţă mondială, care de fapt sunt 15000
de miliarde de $ faţă de aceleaşi bănci la care suntem şi noi, din nou,
datori! Si uite unde s-a ajuns.
Dar, vor uita acei deştepţi să ne precizeze, neştiutori cum suntem, că acele bănci sunt 
bănci americane, occidentale, interesele lor – ale băncilor şi ale 
statului american fiind foarte coincidente! Nu am nimic împotrivă să se 
îndatoreze statul român la Banca Naţională a României, insa ma intreb 
acum : Oare mai este a Romaniei?! Au dus tot aurul in afara tarii, cica 
ca sa aiba credibilitate, 100 de tone de aur s-au evaporat din Banca 
Nationala a Romaniei, unde este aurul nostru? Să se îndatoreze la noi in tara şi să-i punem noi condiţiile în care acceptam creditarea!
Fireşte,
Ceauşescu trebuia dat jos! Şi încă cu mult înainte de decembrie 1989! 
Şi cel mai bine era dacă s-ar fi dat singur la o parte!
Din păcate, aşa cum s-au petrecut lucrurile, de dispariţia lui Ceauşescu nu a ajuns să profite poporul român, aşa cum era firesc, adică să profite 
cei ce au suferit de pe urma lui Ceauşescu, ci au ajuns să profite 
duşmanii neamului românesc, aceiaşi care profitaseră şi în anii grei 
când, prin corvoadă naţională, le-am plătit îndoit şi întreit creditele 
cu care ne-au momit şi ne-au pricopsit în anii ’70! Acum, când scăpaţi 
de datorii, se cuvenea să trăim şi noi ca oamenii, ne-am trezit iar cu 
ei pe cap, cu aceiaşi binevoitori, veniţi să ne dicteze cum să se facă 
reforma! Această turnură tragică a lucrurilor de după 22 decembrie 1989, ora 12, a fost posibilă prin acţiunea criminală, repet: acţiunea 
criminală a unor persoane ce pot fi nominal identificate! Scopul 
principal al acestora a fost, în modul cel mai clar, să aducă din nou 
România în rândurile ţărilor îndatorate la finanţa mondială. Adică scopul urmărit 
şi, în parte, deja atins, a fost pierderea suveranităţii naţionale 
româneşti. Au azmuţit asupra noastră o mână de exaltaţi maghiari sau 
secui şi noi am crezut că aceştia sunt cei ce atentează la suveranitatea naţională a românilor.
Chiar daca acum acestia au prins la unghii si devin o problema serioasa. Din 
nefericire savanţii care au gândit Constituţia României nu au fost nici 
ei mai deştepţi, astfel că nu şi-au pus problema suveranităţii naţionale decât în termenii constituţiilor din secolul al XIX-lea, făcând din 
Constituţia noastră un corect compendiu al acestor texte. Nici un semn 
din partea acestor autori că ar fi înţeles adevăratele primejdii, de azi şi de mâine cu care se confruntă Ţara. Acesta fiind unul din motivele pentru care am votat împotriva acestei 
constituţii.
Conchid: merită sprijinite numai acele forţe (partide) politice care îşi propun 
să ferească ţara şi poporul nostru de povara şi primejdiile ascunse în 
teancul de dolari al îndatorării la alţii. Există aceste forţe?
Aurul Romaniei este scos ilegal din tara. Primul transport, a 20 de tone de 
lingouri de aur cu destinatia Germania, s-a facut in ziua de 25 martie 
2002. De atunci, Mugur Isarescu continua nestingherit jaful de la BNR. 
Ne-am putea gandi ca Guvernatorul Bancii Nationale este de buna credinta si ca depune in banci straine diferite cantitati de lingouri pentru a 
se obtine dobinda (asa afirma el!). Dar ce ne facem ca, in vreme ce am aflat de iesirea 
aurului din tara, nu mai exista nici o evidenta a repatrierii sale? Asa 
cum Aeroportul Otopeni are o evidenta riguroasa a scoaterii aurului, de 
ce nu se gaseste nici o hartie cu privire la revenirea lui in Romania? 
Asta ca sa nu mai vorbim de faptul ca nimeni nu stie care este 
destinatia sutelor de milioane de dolari care se incaseaza anual ca 
dobinzi pentru aceste documente.
Am intrat in posesia a nu mai putin de 18 astfel de documente, care atesta scoaterea din Romania cu o frecventa aproape zilnica a valutei.
Documentul nr. 1: Banca Comerciala a Romaniei solicita in ziua de 10 decembrie 
2001 accesul pe pista pentru un „transport de valori bancare la Zürich, cu Compania Swiss 
Air”. Semneaza director Marin Treapad si sef de serviciu Viorica 
Frangeti.
Documentul nr. 2: Banc Post solicita accesul pe pista pentru „un transport de 
valori bancare la Zürich cu zborul SR 463, in ziua de 10 decembrie 
2001”.
Documentul nr. 3: Banca Comerciala Romana scoate iar valuta spre Zürich, chiar a doua zi, in 11 decembrie 2001.
Documentul nr. 4: Banca Comerciala Romana scoate valuta tot spre Zürich, la 3 ianuarie 2002. Observati ca nici nu se terminasera sarbatorile de iarna. Ce graba mare pe ei!
Documentul nr. 5: Banca Romana pentru Dezvoltare scoate si ea valuta din tara, la 4 ianuarie 2002, tot catre Elvetia, cu cursa SR 463.
Documentul nr. 6: Banca Romana pentru Dezvoltare mai scoate valuta si in 8 
ianuarie 2002, tot spre Elvetia si tot cu cursa SR 463. A se remarca 
faptul ca directorul bancii, Ilie Gheorghe, nu-si asuma raspunderea. 
Semneaza de fiecare data altcineva pentru el.
Documentul nr. 7: Banca Comerciala Romana scoate din nou valuta, la 14 ianuarie 2002, tot catre Zürich.
Documentul nr. 8: Banca Comerciala Romana nu mai pridideste cu scoaterea valutei, 
schimba compania Swiss Air cu Compania Cross Air, dar nu-si schimba 
naravurile si mai efectueaza un transport, la 29 ianuarie 2002.
Documentul nr. 9: Banca Romana pentru Dezvoltare scoate din nou valuta din tara, 
la 29 ianuarie 2002, tot catre Elvetia, iar directorul Ilie Gheorghe se 
ascunde din nou, lasind pe altcineva sa-si asume raspunderea.
Documentul nr. 10: Aceeasi Banca Romana pentru Dezvoltare efectueaza din nou un 
transport de valuta spre Elvetia in ziua de 1 februarie 2002, iar directorul Ilie Gheorghe tot nu semneaza adresa, ceea ce 
arata ca-si da si el seama de ilegalitatile respective.
Documentul nr. 11: Banca Comerciala Romana scoate valuta din nou, la 11 februarie 2002, tot catre Elvetia.
Documentul nr. 12: Banca Comerciala Romana da in clocot si efectueaza un alt 
transport, dupa numai doua zile, mai exact la 13 februarie 2002, tot 
catre Elvetia.
Documentul nr. 13: Apar si Raiffeisen Bank si Banca Agricola, care scot si ele 
valuta, tot in 13 februarie 2002, dar nu spre Zürich, ci spre Viena.
Documentul nr. 14: Banca Comerciala Romana scoate valuta din nou, pe banda rulanta, in 18 februarie 2002, tot catre Zürich.
Documentul nr. 15: Reapare la orizont Banca Romana pentru Dezvoltare, care, la 19 
februarie 2002, mai efectueaza un transport catre Elvetia.
Documentul nr. 16: Printr-o adresa catre generalul Dan Gheorghe, director general 
adjunct al Aeroportului Otopeni, Banca Comerciala Romana cere sprijinul 
pentru efectuarea unui nou transport, dupa numai o zi, in 20 februarie 
2002, tot catre Elvetia.
Documentul 17: Cu o frecventa iesita din comun, aceeasi BCR scoate valuta din 
Romania si in 21 februarie 2002, tot catre Elvetia, si tot cu ajutorul 
generalului Dan Gheorghe.
Documentul 18: Banca Comerciala Romana mai efectueaza un transport la 12 martie 
2002, tot catre Elvetia, si tot cu ajutorul generalului Dan Gheorghe.
Asa sa se poata explica dezastrul financiar-bancar in care se afla Romania? Exploziv-News solicita, oficial, Curtii de Conturi a Romaniei, 
declansarea unei anchete la singe la toate aceste banci si la Aeroportul International Otopeni. Nici o justificare sau explicatie nu se sustine. Frecventa transporturilor de valuta este prea mare pentru a nu da de gindit ca totul face parte dintr-un plan diabolic de jefuire si 
decapitalizare a Romaniei.
Asa cum Aeroportul Otopeni are o evidenta riguroasa a scoaterii aurului, de ce nu se gaseste nici o hartie cu privire la revenirea lui in Romania? 
Asta ca sa nu mai vorbim de faptul ca nimeni nu stie care este 
destinatia sutelor de milioane de dolari care se incaseaza anual ca 
dobinzi pentru aceste documente.
Banuielile noastre s-au transformat in certitudini in momentul in care am primit 
un document, eliberat la 19 decembrie 2001 de firma HCS Transporturi 
Speciale, care spune asa: „Catre Aeroportul International Otopeni – Director General. Conform Contractului de prestari servicii 
nr. 6.284/13. 05.1999 si Actului – aditional nr. 15.264/ din 
18.XII.2000, vor insoti transportul de valori si vor patrunde pe pista 
aeroportului – prin Poarta 1, in ziua de 20.XII.2001, la cursa KLM 1360, pentru ora 12,30, ora la care se vor prezenta la cargo KLM toate 
documentele de expediere a valorilor ridicate de la S.C «Aurul» Baia 
Mare – domnii Panait Ion si Pecingine Niculae, cu autoblindata 
B-36-HCS”. Evident, conducerea aeroportului a aprobat cererea, precum si insotirea transportului de aur de catre paza aerogarii. In aprilie 1999 s-a scos din Romania, tot la solicitarea lui Isarescu, alta cantitate 
de aur. Mai exact, 325 kg lingouri din exploatarea din Maramures, 
imbarcate intr-un avion de catre firma romano-australiana „Esmeralda”. 
Dupa numai citeva luni, sarlatanii de la firma „Esmeralda” aveau sa 
provoace, prin nepriceperea si lacomia lor, dezastrul ecologic cunoscut, care a prejudiciat grav imaginea Romaniei in lume.
Revenim la transportul de aur din 19.XII.2001, in care nu mai apare firma 
„Esmeralda”, ci este bagata la inaintare S.C. HCS Transporturi Speciale. Aceasta este patronata de un personaj extrem de dubios, pe nume 
Heinrich Schorsch, care confera si initialele firmei. Personajul este un colaborator apropiat al lui Mugur Isarescu si, de-a lungul timpului, 
Serviciul Roman de Informatii a furnizat numeroase dovezi despre 
activitatile sale de tip mafiot. Firma HCS reprezinta firma 
internationala „Handels Kontor Schorsch GM – S.A. Simeral” din Germania, cu care Banca Nationala a Romaniei a incheiat, in data de 18.XII.1991, 
un contract-cadru pentru livrarea de mijloace de transport valori si 
materiale pentru fabricat monede metalice, utilaje de tiparit bancnote si inscrisuri de valoare, masini de numerotat si 
impachetat bancnoate si monede metalice, piese de schimb, aparatura 
electronica etc. Cu toate ca Banca Nationala a Romaniei avea oferte din 
partea a 6 firme din SUA, Germania, Canada si din alte tari pentru 
achizitionarea de mijloace de transport de diferite tipuri si capacitati – s-a preferat firma HCS din Germania, care nu a prezentat nici o 
oferta si, fara sa existe o comanda scrisa, au fost achizitionate in 
anul 1991 prin aceasta firma 20 de masini, cu o valoare de 1,1 milioane 
de dolari. De asemenea, prin Adresa nr. 8/505/23.05. 1991, eliberata de 
Directia tezaur si operatiuni de casa din Banca Nationala a Romaniei, 
s-au cumparat – tot prin firma intermediara HCS! – inca 6 autoturisme 
blindate de tip GMC, cu capacitate de 3,5 tone fiecare, in valoare 
totala de 973.800 marci germane. Din pacate, mijloacele de transport 
achizitionate nu corespund citusi de putin conditiilor de transport valori, in sensul ca au 3 usi de intrare in tezaur, in loc de una singura, iar cabina soferului are usa spre tezaurul din autoduba. 
Ca sa nu mai vorbim de faptul ca usile nu sint prevazute cu doua 
incuietori diferite si nu dispun de sistem de alarma, ceea ce denota ca, din constructie, aceste mijloace de transport au fost concepute pentru 
alte destinatii. Totodata, masinile importate pe sume atit de mari de 
cuplul Isarescu-Schorsch consuma o cantitate de carburanti cu mult mai 
mare decit mijloacele de transport fabricate in tara. Intrebare: cite 
tone de aur au scos pina acum din Romania mafiotii de la „Esmeralda” si 
de ce beneficiaza de aprobari legale din partea Bancii Nationale a 
Romaniei, a Directiei Generale a Vamilor, a Politiei de Frontiera, a 
autoritatilor aeroportuare?