"România de pe cele două părţi ale
Carpaţilor reprezintă două entităţi deplin diferite. Transilvania şi
Banatul sunt marcate de Europa Centrală; Valahia, Moldova şi ţinuturile
de la gurile Dunării sunt mai degrabă oriental-asiatice. Încă din
secolul al X lea cultura ţărănească şi orăşenească a Imperiului a ajuns
până la arcul carpatic. De cealaltă parte a Carpaţilor nu s-a putut
clădi ceva asemănător, de aici începe un spaţiu colonial care nu este
capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele
exterioare. Valahia şi Moldova au fost dependente de imperiile german,
turc şi rus şi din păcate la dorinţa acestor puteri au devenit state
„independente”.
„Naţiunea română” nu este nici în ziua de azi nimic altceva decât o legendă a istoriografiei. Până în secolul al XIX lea nu a existat de
fapt decât o viaţă vegetativă a micului popor de ţărani şi păstori
valahi care număra cu puţin peste un milion de oameni care niciodată nu
au avut o clasă conducătoare proprie ci nişte profitori patriarhali care se schimbau adesea. Înmulţirea de zece ori a acestei populaţii în
secolele XIX şi XX s-a reuţit prin apariţia sistemului industrial
european care a transformat stepele în terenuri agricole. Această mare
şansă economică s-a transformat, ca la toţi primitivii, într-o creştere a populaţiei. De aici a rezultat un număr mai mare şi o clasă de mari
proprietari lacomi care nu aveau nici o legătură cu pământul şi cu
masele muncitoare; fără să existe un popor şi cu atât mai puţin o
naţiune. Puţinul care are legătură cu voinţa poporului vine din Transilvania. În cercurile românilor emigraţi aici ca forţă de muncă,
în urma contactului strâns cu cultura mărcilor de graniţă ale Imperiului a apărut dorinţa de a da o viaţă mai bună neamului propriu. Însă până
în ziua de azi s-a rămas la stadiul de dorinţă.
Aceasta nu putea să fie altfel, spune Garda de Fier deoarece clasa
conducătoare străină orientată doar spre câştig a nimicit toate
încercările de îmbunătăţire. Faptul că turcii, grecii, evreii şi alţi
străini au devenit zeii idealului îmbogăţirii fără limite şi acceptarea
corupţiei ca sistem au făcut ca aceste dorinţe idealistice să nu aibă
nici o şansă. Abia revoluţia din 1940 a dat ocazia unei renaşteri a
poporului român pentru o viaţă de naţiune independentă.
Ar
fi o greşeală acceptarea necritică a acestei teze a Gărzii de Fier.
Este adevărat că mişcarea lui Codreanu este cea mai puternică expresie
de sănătate şi voinţă proprie care a apărut în rândurile populaţiei
României. Putem astfel vedea că există aici substanţe ale unei rase
vrednice. Este însă îndoielnic că acestea sunt destul de puternice
pentru a crea un stat şi a transforma o
populaţie într-un popor. În primul rând nu există un conducător şi nici
o clasă conducătoare. Codreanu şi 17.000 de comandanţi subordonaţi au
fost înlăturaţi şi „poporul” nu s-a mişcat. Revoluţia nu a fost făcută
de Garda de Fier, ci de Antonescu, un general despre care se poate spune
că este un bărbat curajos. Lovitura de stat i-a reuşit deoarece
inamicii săi au fost nişte nemernici laşi. Şi chiar şi aşa Antonescu nu
ar fi reuşit nimic dacă prăbuşirea politicii externe a vechiului sistem
nu i-ar fi pus în mână toate atuurile. Revoluţiile adevărate au drept
urmare modificarea politicii externe. Noua Românie însă trăieşte de la
început pe baza atotputernicei bunăvoinţe a Axei, chiar şi din punctul
de vedere al politicii interne. Anume nu împotriva unor puteri străine a
trebuit Antonescu să cheme trupele germane, ci împotriva propriei sale
armate şi împotriva rezistenţei din cadrul aparatului de
stat pentru că într-adevăr nu avea la îndemână forţe proprii care să îi
fie alături. Într-o ţară ai cărei ofiţeri, funcţionari şi intelectuali
aproape fără excepţie sunt obişnuiţi să trăiască din trădare, acest
bărbat care înainte de toate pretinde cinste s-a confruntat imediat cu o
duşmănie crescândă. De asemenea trebuie evitată luarea drept realitate a
viselor gardiştilor. Noua Românie va avea nevoie pentru totdeauna din
punct de vedere al politicii externe de sprijinul trupelor germane, iar
din punctul de vedere al politicii interne pentru cel puţin câteva
decenii.
Garnizoanele germane din România îi dau Reichului garanţia
că nu vor apărea dezordini în sud-estul spaţiului său vital care ar fi
păguboase din punct de vedere politic şi pentru situaţia aprovizionării
sale. Mulţumită capacităţii populaţiei româneşti de a răbda de foame,
mica supraproducţie agrară a României va fi la
dispoziţia Reichului şi petrolul îşi va găsi drumul spre Reich câtă
vreme acesta va curge. Astfel prin aceste exporturi româneşti se pare că
vor asigurate lipsurile industriei germane. Apare acum întrebarea dacă
Reichul trebuie să se mulţumească cu atât. Nu ar fi mai degrabă în
interesul său să folosească pe deplin bogăţiile naturale şi forţa de
muncă din această ţară apropiată? Recolta medie la hectar în România
este doar puţin mai mare decât jumătate din media Reichului, în ciuda
faptului că terenul este în general cu mult mai bun decât cel din
Germania. De asemenea nu sunt folosite nici pe departe toate
oportunităţile agricole ale României. Tratatul Wohlthat a indicat
numeroase căi rin care să fie folosite puterile economice ale României
şi să fie însufleţite schimburile comerciale. Tratatul este în
continuare în vigoare şi piedicile politice care se opuneau punerii lui
în aplicare au dispărut.
Fără îndoială că mijloacele prevăzute în tratat pot fi folosite acum
mai bine, însă este nevoie de un discipol dornic de învăţătură şi care
să fie capabil de dezvoltare asupra căruia să se facă simţite efectele
pedagogice. Însă această viziune trebuie mai întâi analizată în mod
corect. Întreaga dezvoltare istorică pasivă de până acum a României
vorbeşte împotriva unei posibilităţi de acest fel. Cunoscătorii ţării ne
asigură că populaţia României nu este una ambiţioasă şi că în mod
oriental-slav se mulţumeşte cu astâmpărarea foamei în loc să se
străduiască să îşi asigure toate cele necesare. Religiozitatea moartă a
bisericii ortodoxe îi întăreşte în această atitudine. Faptul că credinţa
ortodoxă se găseşte alături de ideea naţională şi de cea de ordine în
ideologia Mişcării Legionare ne face să nu ne aşteptăm la nici un fel de
schimbare. Dacă se doreşte ca România să nu
fie doar păstrată ci să fie folosită pe deplin acest lucru nu poate
avea succes doar prin consiliere, ci prin metode coloniale. Pentru
aceasta este nevoie ca în locul proprietăţilor ţărăneşti minuscule prost
exploatate să apară mari moşii care să fie administrate după metode
moderne sub conducere germană. Apoi trebuie ca forţa de lucru care acum
leneveşte să fie ocupată intensiv pe model colonial cu agricultura şi
trebuie alcătuite mair armate de muncitori care să refacă sistemul de
drumuri extrem de înapoiat. Industriile care necesită forţă de muncă
intensivă trebuie să fie transferate din Reich în România.
În acest
fel i se va da poporului german din România o şansă de implicare care să
îi dea şi conştiinţa că joacă un rol important în cadrul Reichului.
Poporul german din România a devenit de puţină vreme o corporaţie de
drept public. Ei se poat alătura drapelului Reichului şi pot să îşi
satisfacă serviciul militar în regimente proprii. Prin aceasta se
reuşeşte ca Reichul să nu cedeze acest vechi post de graniţă, ci să îl
păstreze şi cum este de dorit, să îl dezvolte. Ţara de dincoace de
Carpaţi poate prin munca saşilor transilvăneni să primească din nou
caracterul unui district german. De asemenea grupul etnic german oferă o
rezervă necesară de oameni cunoscători ai ţării care să fie folosiţi
pentru rezolvarea problemelor de cealaltă parte a Carpaţilor.
Aceste
sarcini pot fi îndeplinite fără să fie atinsă suveranitatea formală a
României (caracteristicile cele mai importante ale suveranităţii oricum
îi lipsesc acestui stat) şi fără ca să fie blocate posibilităţile de
dezvoltare ale puterilor vrednice din rândul populaţiei româneşti.
Modalitatea de acţiune trebuie să fie o impunere pe cale paşnică. Nu ar
trebui să fie dificil de obţinut sprijinul guvernului român pentru
înfiinţarea unor moşii model şi treptat numărul acestor mari moşii să
fie crescut. De asemenea nu ar trebui să fie întâmpinate obstacole de
netrecut pentru punerea sub regie germană a construcţiilor de drumuri şi
canale. Nu este nevoie de mijloace violente pentru penetrarea
industrială. Există destul capital în Reich care caută oportunităţi şi
care printr-o organizaţie centrală de intermediere în mod planificat să
fie orientat către România.
Printr-o politică românească bazată pe
realităţi şi nu pe programul imposibil de realizat al unei minorităţi de
gardişti fiecare va primi ceea ce i se cuvine: masele capabil de
dezvoltare o mai bună supraveghere şi alimentare ca până acum, germanii
vor primi conducerea în ceea ce priveşte interesele Reichului şi
foloasele cuvenite pentru contribuţia şi responsabilitatea lor
politico-militară, forţele vrednice de origine românească vor primi
participarea la
guvernare şi administrare, conducerea producţiei şi a comerţului.
Misiunea
militară germană din România trebuie să apere ordinea astfel încât să
nu mai fie posibile dezordinile. Reichul german nu trebuie să lase să îi
scape posibilităţile coloniale care se găsesc la uşa sa.
Nota traducatorului:
Aceasta
este traducerea unui raport german nesemnat, care poartă data de 4
noiembrie 1940. Autorul acestui text stabileşte strategia de acţiune a
Germaniei naziste în România, la două luni de la alungarea regelui Carol
al II lea şi la puţină vreme de la sosirea misiunii militare germane.
Documentul se găseşte la Arhivele Naţionale ale României, Fondul
Microfilme SUA, rola 258 cadrul 1405523. Raportul a fost recuperat din
arhivele naziste de armata americană, însă din păcate nu a fost
înregistrată provenienţa lui. După ton, vocabular şi atitudine pare să
fie elaborat de un membru al NSDAP. Diplomaţii şi economiştii celui
de-al treilea Reich rareori se exprimau atât de direct în rapoartele
scrise.
Dincolo de originile acestui raport şi identitatea autorului
său este şocantă viziunea asupra trecutului şi viitorului României. În
ziua de azi găsim destui români care susţin idei
asemănătoare cu cele din acest raport. Pe de altă parte acest document
scoate la lumină adevărata părere a naziştilor faţă de legionari.
Cât despre viitorul rezervat României lucrurile sunt spuse limpede: o colonie furnizoare de materii prime şi forţă de muncă."
George Damian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu